De câte ori am plecat și m-am întors la momentul greșit? Cu sufletul greu am înțeles că locul meu a fost înlocuit, tot ce am dăruit și ce-am visat acum aparține altcuiva. 
M-am oprit la ușă și am încercat să-mi înțeleg greșelile. Am pierdut lupte neimportante, m-am încăpățânat să cred în oameni, mi-am dorit întotdeauna mai mult și mi-am îmbolnăvit sufletul cu promisiuni amare.
Astăzi sunt sătulă de promisiuni, furia mea mă face să le arunc undeva departe. Pe cei din jurul meu îi rog să nu-mi mai promită, să nu mă lase să sper prea mult pentru că am obosit să tot aștept, să plec la război printre oameni și să mă întorc înfrântă.
Când rostim cuvinte nu realizăm cât de importante sunt pentru cel care ascultă: sunt hrană, sunt speranță, sunt curajul pentru a merge înainte. O rază de soare care brusc se transformă într-o ploaie rece de vară.
Pretind realitate, mă vindec cu vise. Pretind adevăr, nu vreau promisiuni.
Am sufletul plin cu vorbe spuse, gesturi prefăcute și nenumărate promisiuni uitate.
Eu nu le-am uitat, ceilalți da. Eu m-am bazat pe cuvinte, ceilalți s-au bazat pe inocența mea.