singurătatea

În timp am înțeles că există singurătate oriunde, nu contează dacă ești înconjurat de mulți sau puțini oameni. Ne simțim singuri lângă multe persoane, pentru că nu aveam lucruri în comun, pentru că nu visăm același lucru, pentru că nu ne îndreptăm către aceeași desinație.
Singurătatea este un sentiment dureros, o boală a sufletului pe care o putem vindeca cu ajutorul unui singur medicament: dragostea.
Sunt momente în care ne simțim neprotejați, vulnerabili sau obosiți. Ne simțim singuri, alungați și neînțeleși. Ne ascundem de mila altora, ne ascundem de sentimente forțate pentru că vrem să descoperim cine suntem cu adevărat.
Ca niște lupi singuratici, alergăm fără rost, căutăm prieteni noi, siguranță, încredere, putere.
Deseori m-am considerat o persoană puternică și am găsit în singurătate un refugiu: știam că totul depinde de mine, nu puteam suporta alte dezamăgiri sau prietenii pierdute.
Am considerat că atâta timp cât dau tot ce am mai bun și mai frumos, sigur voi obține tot ce mi-am propus. M-am simțit războinică. Și am luptat. Am obținut ce mi-am dorit dar brusc mi-am dat seama că aveam nevoie de oameni, de iubire, de mici atenții. Mi-am dat seama că în tot acest timp sufletul meu iși dorea doar gesturi mici dar eu, prin dorința mea de a lupta și a demonstra cât pot, mi-am consumat ultima picătură de energie. M-am așezat și mi-am plâns singurătatea. Am ținut succesul în palme și m-am simțit cel mai gol suflet, pentru că știam că nimeni nu se va bucura cu mine.
Cu lacrimile pe obraz, cu mâinile lovite, cu sufletul zdrobit din cauza mândriei mele absurde, m-am întors acasă, în brațele mamei mele. M-am aruncat în brațele celui care m-a iubit și m-a așteptat, mi-a suportat căzăturile, m-a ridicat, m-a iertat când m-am abandonat în brațe necunoscute pentru o clipă de aventură, când monotonia ne invada patul. M-am întors și nu-mi pare rău.